fbpx

Istoria machiajului

            Inca din vremurile preistorice, oamenii au folosit machiajul mai intai pentru a semnala apartenenta la un grup, trib, cult sau religie, iar ulterior in scopul infrumusetarii, cum se intampla pana in zilele noastre.

Daca te-ai intrebat vreodata cum a evoluat machiajul, Mihaela Rotaru, trainerul cursului de make-up si fondatoarea scolii roTTaru, a facut un rezumat cuprinzator care sa ne ajute sa intelegem cum a inceput totul.

Egiptul Antic

            In Egipt intalnim primele marturii inscrise pe peretii templelor, iar in diferite morminte egiptene s-au descoperit adevarate truse de machiaj. Machiajul avea de asemenea o insemnatate mistica importanta, machiajul fiind destinat in prima faza preotilor si celor care savarseau diverse ritualuri spiritual, dar si un rol practic – acela de a-si apara ochii de consecintele mersului prin desert, iritand continuu glandele lacrimale

           Simbolul frumusetii egiptene este Cleopatra; coafura si machiajul ei, fiind o sursa de inspiratie si pentru specialistii din zilele noastre.

           Egiptul a influentat popoarele din Orientul Apropiat si Mediterana, pana in Evul Mediu.

           Se folosea din abundenta Khol-ul negru, care era obtinut din antimoniu sau funingine, dar si fardurile verzi si albastre pentru ochi. De asemenea, dizolvau khol-ul pe care il foloseau pe post de mascara.

           Egiptenii erau foarte dedicati studierii materiilor prime din care isi confectionau produsele de machiaj si a modului de combinare al acestora. Fiecare ingredient, utilizare, culoare, forma sau grafism, avand un sens simbolic, ducand la ochiul lui Horus, soimul sacru a carui acuitate vizuala simbolizeaza lupta luminii impotriva tenebrelor.

          Frumoasele Egiptului isi prelungeau machiajul ochilor inspre tample, pentru a le da forma migdalei. Atat nobilii cat si sclavii isi pudrau fata in culori solare, stralucitoare, cu diferite irizatii. Produsele cosmetic erau pe baza de mercur si plumb.

          Cleopatra este posesoarea celui mai vechi manual de cosmetologie, care a fost distrus intr-un incendiu produs in biblioteca din Alexandria si rescris multi ani mai tarziu de Criton. Cu ajutorul sucului de „kufra”, de culoare rosu inchis femeile isi colorau varful degetelor de la maini si picioare, calcaiele si uneori chiar sfarcurile pentru a atrage priviri. In Egiptul Antic se invata inca din scoala cum sa-si acopere fata prin machiaj, acest lucru se facea personal deoarece fata era considerata o zona intima.

Orient

              In China, femeile obisnuiau sa isi faca un semn rosu in mijlocul fruntii. O practica asemenatoare mai exista inca in India si in Nepal, unde aceasta semnifica o angrenare in viata spiritual sau religioasa.

             In machiajul traditional Japonez, fata alba reprezenta un semn de noblete, asa cum apare in machiajul traditional japonez (kabuki). Chiar si in zilele noastre, albul tenului este considerat pentru japonezi,un semn de noblete, dovada fiind si produsele lor de ingrijire, majoritatea fiind bazate pe ingredient de albire a fetei.

            Sprancenele se epilau, urmand a fi conturate mai apoi cu negru, iar rosul era nelipsit de pe buze si unghii, asortandu-se cromatic cu albul si negrul.

           Gheisele aveau o grija aparte de felul in care aratau, deprinzand tehnica in scolile special unde erau educate inca de mici, iar machiajul includea gatul si ceafa, considerate locurile cele mai frumoase ale unei femei.

           In ceea ce priveste machiajul de teatru, unul dintre cele mai vechi exemple il constituie cel din kabuki-ul japonez.Genul era jucat numai de barbati si se apela la machiajul foarte strident, in culori vii, intrucat spatial de expunere era foarte slab iluminat.

          Fata actorilor era vopsita in alb, parul era intotdeauna negru, aranjat in coafuri monumentale, buzele colorate cu rosu, iar ochii subliniati cu dungi negre.

Grecia Antica

             In Grecia Antica, se practica albirea fetei cu ajutorul carbonatului de plumb si a calcarului. Datorita ingredientelor pe baza de arsenic folosite pentru epilare, pielea era afectata si persoanele sufereau ranu severe care de multe ori duceau la moartea acestora. Pentru o privire intensa se vopseau genele cu funingine si se fixau cu ajutorul albusului de ou sau cu picaturi fierbinti de ceara.

            Domnele care doreau ceva mai multa culoare, foloseau cleiul de ocru si crema de fier pe post de ruj. De asemenea, isi vopseau palmele cu henna rosie pentru a parea mai tinere.

            In Roma antica, cel mai complex si mai celebru machiaj apartinea sotiei imparatului Nero, Poppaea, care avea nevoie de peste 100 de scave pentru realizarea acestuia. In ciuda faptului ca machiajul era atat de complex, el purta denumirea de „machiaj casnic” deoarece era purtat doar in prezenta sotului. Barbatii acordau si ei o atentie sporita ingrijirii si igieniei personale si tundeau parul foarte scurt, evitau sa poarte barba sau mustata, se epilau si isi puneau pudra de aur in par pentru stralucire. Si in aceasta perioada, tenul alb era la moda, ca semn al nobletii, chiar daca era cunoscut faptul ca ingrendientele din compozitia acestuia erau toxice si chiar letale.

           Ovidiu a scris o lucrare numita “Arta infrumusetarii”, in care oferea tot felul de sfaturi si retete femeilor interesate.

Horatiu descrie trei tipuri de farduri colorate: oxid rosu de plumb, carmin si fecale de crocodil.

           Produsele de infrumusetare au atins apogeul in perioada Imperiului Roman, cand doamnele deja aveau sclavi special pregatiti pentru aplicarea diferitelor machiaje, odata cu aparitia carbunelui pentru fata si a fondului de ten numit focus.

Evul Mediu

           Culoarea alba a tenului diferentia clasele sociale, astfel, nobilimea se diferentia de clasele inferioare prin faptul ca nu munceau, iar tenul lor nu era afectat de razele soarelui, asa cum era a celor care munceau la camp. Fetele erau in continuare albite cu extras de plumb, toxic si daunator organismului, iar pentru a obtine tenul alb recurgeau la metode foarte dure, isi taiau venele sau consumau otet.

In Evul Mediu European culoarea alba a tenului diferentia clasele sociale. Astfel, nobilimea se diferentia de clasele inferioare prin faptul ca nu munceau, iar tenul lor nu era afectat de razele soarelui, asa cum era a celor care munceau la camp. Fetele erau in continuare albite cu extras de plumb, toxic si daunator organismului, iar pentru a obtine tenul alb recurgeau la metode foarte dure, isi taiau venele sau consumau otet.
              In Spania si in imprejurimi, prostituatele se diferentiau prin folosirea rujului de culoare roz.
              In Franta, in vremea regelui Ludovic al XIV-lea atentia celor de la curtea regala era focalizata pe ingrijirea personala, asfel incat pudra folosita pentru albirea fetei timp de un an, era echivalentul unei ratii zilnice ce putea hrani 11.000 de persoane.
             Se purtau alunitele false, marcate pe fata cu ajutorul betelor de chibrite arse. Pentru vopsirea sprancenelor se folosea funungine de pe fundul oalelor sau resturi de dopuri arse.
             Intre sec. XVII-XVIII, oamenii neglijau igiena corporala si asfel apareau afectiuni ale pielii care erau mascate cu ajutorul pudrei din abundenta. 
             Oamenii au continuat sa foloseasca produsele cosmetice, chiar daca se inregistrau un numar mare de victime, datorita efectelor produse asupra organismului si a pielii prin folosirea de plumb si mercur. Era la moda rujul rosu utilizat in combinatie cu tenul alb pentru un contrest deosebit. 
              Pana in 1850 si barbatii erau procupati de ingijirea pielii si machiaj, dar in unele zone, barbatii care isi aplicau farduri in obraji erau priviti ca niste tarani si acest lucru era considerat jignitor.

                 In sec al XIV-lea cosmeticele erau vazute ca un adevarat pericol pentru sanatate, fiind considerate vinovate pentru blocarea circulatiei sangvine.

                 In Anglia Elisabethana era la moda parul rosu, iar femeile cu pozitie sociala inalta isi aplicau albus de ou pe fata in timpul zilei, iar noaptea dormeau cu cotlete de vitel pe ochi, ca un efect de lifting.                 In sec XV si XVI in Europa, cosmeticele erau folosite doar de catre aristocrati. Italia si Franta au devenit centrele industriei cosmetic. Franta a perfectionat arta parfumeriei, dar a condus si la crearea unei arme mortale; daca se inlocuia plumbul cu arsenic in pudra de fata, cel ce o folosea murea intr-un timp foarte scurt.

              Secolele XVII si XVIII, cosmeticele erau folosite pe scara larga, exceptie facand clasa foarte saraca. Fardul si rujul rosu erau folosite ca simbol al tineretii, averii si bunastarii.

Acesta este momentul in care apar cosmeticienii profesionisti, iar retetele luxoase de cosmetic includeau si bai in vin sau lapte. Dupa ce a cunoscut un avant extraordinar, in anul 1760, folosirea produselor destinate infrumusetarii au incetat brusc, in perioada Revolutiei Franceze.

              In sec al XIX-lea, in Franta se dezvolta produsele chimice de inlocuirea aromelor obtinute prin metode natural cu produse de frumusete bazate pe cercetarea stiintifica. Oxidul de zinc incepe sa fie folosit in pudra facial, inlocuind in mare parte mortalele mixture de plumb si cupru, utilizate anterior.